1. Skip to Menu
  2. Skip to Content
  3. Skip to Footer>

Ultimele noutăţi

  • Prof.univ.dr.Adrian Cotirleţ - Doctor Honoris Causa

    Adrian Cotirlet-doctor honoris causaProf.univ.dr. Adrian Cotirlet, renumitul chirurg si manager al Spitalului Municipal de Urgenta Moinesti, a primit, intr-un cadru festiv, in prezenta unor personalitati de seama ale Bacaului, titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii George Bacovia. Ziua de ieri a fost una deosebit de frumoasa, dupa cum el insusi a declarat, emotionanta si plina de aprecieri pentru prof.univ.dr. Adrian Cotirlet, renumitul chirurg si manager al Spitalului Municipal de Urgenta Moinesti.

  • Ziua Vânătorilor de munte la a VIII-a ediţie

    Ziua Vanatorilor de munte - editia VIII 0103Aceasta manifestare cuprinde si o defilare a Batalionului 22 Vânatori de Munte “Ciresoaia” din Sfântu Gheorghe, la care se vor alatura si elevii Scolii Nationale de Pregatire a Agentilor de Penitenciare din Târgu Ocna. La 3 noiembrie 1916, Marele Cartier General prin Ordinul nr. 294, a decis ca Scoala Militară de Schiori din Bucuresti să fie transformată în "Corpul Vânătorilor de Munte", organizat pe 3 batalioane a 3 companii fiecare, având un efectiv de 2000 de combatanti.

  • Pe viitor e posibil ca oneştenii să aibe patroni chinezi.

    Huawei Logo-300x300Gigantul mondial în telecomunicaţii Huawei vrea să deschidă o fabrică de echipamente * a doua investiţie ar fi un parc eolian * deocamdată au fost purtate doar discuţii de principiu, dar Primăria speră că promisiunile vor fi materializate.

  • Doi fraţi din Dofteana acuzaţi de crimă.

    crimaFapta s-a petrecut intr-una din noptile trecute in fata unui bar din comuna Dofteana. Nicusor A. (27 ani) si fratele sau, Mihai A. (34 ani), s-au luat la cearta cu un consatean in varsta de 33 de ani.

Oameni şi locuri de pe Valea Trotuşului

Scris de Daniel Popa & Lepădatu Nicu

PDF Imprimare Email

decebal topDeosebit de bogată în resurse naturale, regiunea a fost populată intens încă din paleolitic, iar zorii istoriei au găsit-o pe o treaptă de civilizaţie similară cu cea din Transilvania şi din celelalte provincii istorice româneşti.

 

Cercetările arheologice, deşi relativ recent întreprinse în această regiune, au identificat prezenţa a zeci de staţiuni, cu bogate culturi materiale, începând din paleolitic şi până în vremurile cele mai apropiate de noi. Acestea demonstrează clar popularea din cele mai vechi timpuri a bazinului Trotuş şi în special a văilor sale principale, continuitatea populaţiei autohtone, precum şi faptul că această regiune a făcut legătura dintotdeauna dintre Transilvania şi Moldova. Trecătorile transcarpatice au facilitat contactul dintre populaţiile aflate deoparte şi de alta a Carpaţilor. Carpaţii i-au unit pe strămoşii noştri încă din cele mai vechi timpuri, le-au dat putere şi adăpost la restrişte, şi nu odată în sânul lor armia română s-a refăcut şi a dat riposta decisivă duşmanului.

În bazinul Trotuşului trecătorile sunt numeroase, unele dintre ele deosebit de accesibile (Oituz, Uz, Ghimeş). Pe cumpăna de ape spre bazinul Oltului ele au pasuri joase, mărginite de plaiuri ospitaliere şi văi bogate în tot felul de resurse. Trecerea lor n-a fost niciodată o problemă de nerezolvat. Chiar oamenii comunei primitive, înfricoşaţi de natura aspră şi încorsetaţi de nivelul extrem de scăzut al forţelor de producţie, încet, încet împinşi de curiozitate şi nevoi materiale, au înaintat pe toate văile mari şi au trecut din Valea Siretului în Valea Trotuşului şi de aici mai departe în Valea Oltului superior. Aşa se explică similitudinea unor culturi materiale ce se găsesc pe areale foarte mari. Un exemplu de acest fel îl constituie cultura Cris, prezentă în mai multe staţiuni din zonă şi care în multe privinţe este identică cu cea din Transilvania şi din Moldova.

amfora greceascaUnii arheologi, cercetând ceramica de Criş de la Cetăţuia-Vermeşti, fac afirmaţia că „ aceasta cuprinde speciile caracteristice celorlalte aşezări din Moldova şi Transilvania’’. Ei se sprijină în cele spuse pe studii foarte importante, care atestă nu numai prezenţa culturii Criş în anumite zone ale ţării, dar fixează şi particularităţile sale esenţiale, particularităţi ce-o deosebesc de alte culturi mai vechi sau mai noi.

În aceeaşi situaţie de similitudine şi unitate materială se află cultura Cucuteni, prezentă aici prin toate formele ei, indicând, ca pretutindeni unde se găseşte, o epocă de mari prefaceri pentru istoria omenirii. Ceramica tricromă cucuteniană cu spirale albe pe fond roşu sau roşii pe fond alb, mărginite cu câte o linie de culoare mai închisă ciocolatie, caracterizată printr-o splendidă armonie de culoare şi formă, ceramică care marchează un moment important de afirmare a geniului artistic uman şi care constituie o culme a artei neoliticului superior din Europa, este prezentă şi foarte bine reprezentată în spaţiul Carpato-Danubian. Pe Valea Trotuşului, aproape toate staţiunile arheologice mai importante curind şi bogate urme materiale ce aparţin acestei culturi.

Interesant este că în foarte multe cazuri aceleaşi staţiuni adăpostesc atât cultura Criş cât şi cultura Cucuteni. Aceste două culturi materiale , Criş şi Cucuteni, care pun în mâna arheologilor o torţă luminoasă cu ajutorul căreia ei descifrează trecutul îndepărtat al omenirii, reprezintă pentru noi o perioadă în care oamenii au făcut un pas uriaş, desprinzându-se de sub dominaţia totală a naturii. Este perioada în care aceştia trec de la simpli culegători ai bunurilor naturale, la practicarea agriculturii primitive, la domesticirea şi creşterea animalelor, la dezvoltarea meşteşugurilor caznice (olăria, torsul, ţesutul). Tendinţa spre independenţă este evidentă, oamenii încearcă, deşi nu-şi pot explica foarte multe lucruri şi fenomene din jur, să fie stăpâni într-o măsura oarecare pe soarta lor. În aceste condiţii ei sunt într-o permanentă căutare şi în multe privinţe reuşesc. Ne impresionează profund cât de bine s-au orientat în alegerea locurilor pentru fixarea vetrelor de locuire. Un bun specialist, care a studiat atent condiţiile de existenţă a oamenilor din epoca neolitică, trecând printr-o regiune cu este Valea Trotuşului, poate foarte uşor, chiar înainte de a face sondaje, să identifice locurile care ar fi putut să-i adăpostească. Hrana, adăpostul faţă de calamităţile naturale şi posibilitatea efectuării unor activităţi productive (pescuit, vânătoare, o rudimentară agricultură, etc.) , erau criterii de bază în fixarea lor în anumite locuri.

Înainte de a prezenta culturile mai noi ce urmează neoliticului, este demn de menţionat că pe aceste meleaguri oameni au trăit şi în paleolitic . Zonele arheologice de la Todoscanu şi Viişoara, ca şi cele de la Buda şi în imediata apropiere, cele de pe Valea Bistriţei, ne demonstrează ca aceste locuri au fost totdeauna căutate şi preferate de oameni, că resursele lor primare i-au reţinut. Continuitatea de locuire a acestor aşa zise vetre şi în epocile următoare (neolitic, epoca bronzului, epoca fierului, etc.) atrage după sine ideea că oamenii acestor locuri au fost atât de statornici încât nimeni în milenara lor existenţă n-a putut să-i strămute. Că de la început ei s-au legat de glie, făcându-şi rostul vieţii lor în vatra strămoşească, pe care mai târziu, când vor apărea forme de organizare statală , o vor apăra mereu cu cele mai mari sacrificii.

Un ram puternic din această rădăcină străveche străbate prin negura vremurilor şi ajunge până la noi. Acest ram, izvor de viaţă ale căror începuturi sunt greu de precizat , s-a dezvoltat continuu, marcat fiind de culturi materiale adesea impresionante prin tehnica şi ingeniozitatea lor. Omul gârbovit din paleolitic, făuritor al celor mai simple unelte, ajunge în neolitic iscusit vânător, îmblânzitor de animale, cunoscător al unor plante pe care le cultivă, meşteşugar olar preocupat de frumos şi util, naiv în explicarea unor fenomene vitale ale vieţii, pe care încearcă să le simbolizeze în figurine antropomorfe sau zoomorfe, creându-şi un cult în care încearcă să creadă. Însuşi faptul că aceşti oameni meditau şi încercau să redea ceea ce gândeau e un bun câştigat pentru totdeauna pentru omenire. Aceste dovezi le avem în unele staţiuni de pe Valea Trotuşului şi în faţa acestora sunt invitaţi turiştii să se oprească o clipă.

comorialeepociibronzuluiEpoca bronzului (cca 1700 î.e.n.- 1150 î.e.n.) este deasemenea bine reprezentată în zonă. Omul descoperind primul metal, arama, şi apoi aliajul său bronzul, intră în posesia unor materii prime care-i vor da posibilitatea să făurească obiecte, în special unelte şi arme de luptă, din ce în ce mai perfecţionate. Cu ajutorul acestora ajunge la un adevărat progres economic. Populaţia ţinutului creşte şi devine mai stabilă. Buburile materiale obţinute încep să depăşească nevoile stricte ale producătorilor. Se ajunge la surplusuri de produse, fapt ce determină formarea ginţilor patriarhale, în cadrul cărora apar diferenţieri sociale după avere, accentuate tot mai mult de războaiele intertribale . Omul devine tot mai puternic, dar viaţa , prin noile aspecte sociale ce apar, devine tot mai complicată. În cultura materială din epoca bronzului apar elemente ce relevă clar progresul faţă de culturile anterioare şi totodată condiţiile noi de viaţă, specifice unui nivel mai ridicat al forţelor de producţie. Şi de data aceasta, descoperirile arheologice ne ajută să descifrăm date şi fapte esenţiale din vremurile pierdute în negurile genezei şi evoluţiei speţei umane. Cele mai importante staţiuni din bazinul râului Trotuş, care aparţin epocii bronzului sunt: Căiuţi, Pătrăşcani-Mereuţi, Valea Seacă, Slobozia Mielului, Piscul Corbului, Răcăuţi-Buciumi, Malu, Varniţa, Belci, Borzeşti, Bogdăneşti, Tuta, Grozeşti, Livada, Râpile, La Coşuri, Viişoara, Podei-Târgu Ocna, etc. Ele se încadrează într-o reţea deasă de aşezări din epoca bronzului ce acoperă regiunile pericarpatice locuite de stramoşii noştri. Până în prezent, numai pe teritoriul judeţului Bacău sunt cunoscute peste 250 aşezări din această epocă, impresionante prin valoarea şi cantitatea urmelor materiale lăsate de triburile geto-dace (ceramică lucrată cu mâna sau la roata olarului, obiecte din bronz, oase, piatră, numeroase vetre de foc, etc.).

225px-CuTryOutline.svgSpre sfârşitul acestei epoci se semnalează în zona Trotuşului introducerea treptată a metalurgiei primitive a fierului. Faptul generează o dezvoltare însemnată a principalelor forţe de producţie şi în cele din urmă separarea meşteşugarilor de agricultori. În agricultură se introduce plugul de fier, creşterea vitelor se intensifică, munca meşteşugarilor se perfecţionează. Începe comerţul cu lumea greacă, sud-tracică şi romană, folosindu-se moneda ca etalon de schimb, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice de la Viişoara, Slobozia, Grozeşti, etc. În continuare, epoca fierului (cca 1150 î.e.n. – sec I î.e.n.) este deasemenea bine reprezentată. În această regiune staţiuni mai importante sunt la Slobozia, Malu, Belci, Podei-Târgu Ocna, Poiana, Căiuţi, Bogdăneşti, Tuta, Bâtca-Oituz, Viişoara, Helegiu, Caşin, etc. Repartiţia lor geografică demonstrează că ele ocupau şi regiunile mai joase (terasele inferioare ale Trotuşului, Tazlăului, Caşinului, Oituzului, etc. ) , dovada unui potenţial de apărare mai dezvoltat decât în cazul culturilor materiale anterioare. Descoperirile arheologice aparţinând acestei culturi pun în evidenţă prezenţa a numeroase urme ale culturii elenistice şi ale celei romane, dovadă certă a unor schimburi economice intense cu lumea civilizată din sudul Europei. Numeroase anfore greceşti, găsite în aşezările mai sus menţionate, atestă faptul că uleiurile şi vinurile Eladei erau apreciate de autohtonii acestor locuri. Tezaurile, în care au pondere mare o au monedele romane şi geceşti, sunt deasemenea un indiciu al intensei circulaţii de mărfuri dintre zonele de civilizaţie dacică de la est de Carpaţi şi regiunile mediteraneene.

Situl-arheologic-Baltati-20110816110858Pentru acest timp , de o semnificaţie deosebită este cetatea Piroboridava, aflată aproape de confluenţa Trotuşului cu Siretul şi în perimetrul căreia s-au găsit urme materiale ce dovedesc o civilizaţie foarte înaintată. Vestigiile de cultură materială demonstrează că ea a fost locuită nu numai în epoca bronzului, dar şi mai târziu, în epoca fierului, până în vremea lui Decebal, fiind o cetate înfloritoare şi accumulând în timpul existenţei sale tot ce a fost mai bun în cultura getică şi dacică. Aflată la un punct de răscruce a principalelor drumuri ce făceau legătura dintre Moldova şi Transilvania, ea întreţine un schimb intens şi cu regiuni mai îndepărtate, mai ales cu coloniile greceşti de pe ţărmul Portului Euxin. Despre toate acestea ne vorbesc urmele arheologice de aici, monede histriene din cele mai vechi serii, cioburi de vase elenice cu firniş negru, amfore thasiene şi mai ales ceramica şi resturile de locuinţe aparţinînd culturii geto-dace.

Vasele poroase ornate cu proeminenţe şi brâurii sau cele negre-toate oglindind un înalt gust artistic şi un simţ al armoniei ieşite din comun, ca şi tehnică folosită în construcţia locuinţelor, relevă un înalt nivel de civilizaţie pentru acea epocă. Piroboridava a ajuns la cel mai înalt grad de dezvoltare în timpul lui Burebista şi Decebal, adică tocmai atunci când statul centralizat şi independent dac ajunge pe culmile sale cele mai înalte. Aşezarea întărită era atât de importantă, încât faima ei era cunoscută şi în lumea stăpânită de romani, fapt ce ne explică consemnarea ei alăturide alte cetăţi puternice din Moldova, în lucrarea lui Claudiu Ptolemeu-Geografia.

Aceasta a dus, după cum se ştie, la constituirea statului dac centralizat şi independent, moment de excepţională importanţă pentru istoria neamului nostru. Burebista uneşte triburile geto – dacice şi reuşeşte să făurească un stat puternic, temut până şi de romani. Pentru cultura geto-dacică, perioada corespunzătoare secolului I î.e.n. – secolul I e.n. reprezintă o epocă înfloritoere de mare accensiune, întreruptă de expansiunea statului roman, care cucereşte o parte din statul dac, transformând-o în provincie romană. Teritoriul de la răsărit de Carpaţi nu este cucerit, rămânând în continuare în stăpânirea dacilor liberi numiţi carpi. Cultura lor este foarte răspândită pe aceste meleaguri şi dovedeşte nu numai continuitatea de vieţuire în spaţiul respectiv, dar şi o cultură geto-dacică mai evoluată, influenţată de contactul cu lumea romană. Înseamnă că dacii liberi din această parte a ţării şi probabil şi cei din nord şi nord-vest au avut legături permanente cu Dacia romană. Cele mai importante urme arheologice aparţinând acestei perioade, expuse în mare parte în muzeele din zonă, sunt cele de la Malu, Floreşti, Gura Văii, Tiseşti, Oituz, etc.

Încă din această perioadă, trecătorile şi pasurile transcarpatice au jucat un rol foarte mare în relaţiile populaţiei locale cu populaţiile din jur. Schimburile economice şi culturale, în special cu Dacia romană, sunt foarte intense. Muzeul din Oneşti adăposteşte o serie de tezaure descoperite în bazinul Trotuşului, dovezi concrete ale schimburilor ce se efectuau şi ale nivelului economic relativ ridicat la care ajunsese populaţia acestor locuri. În acest sens menţionăm tezaurile de la Viiţoara, Săliştea (com. Râpile), Pângăreşti şi Mânăstirea Caşin. Cercetările însă continuă, viitorul reprezentându-ne probabil încă multe surprize privind viaţa şi activitatea strămoşilor noştri din această zonă. Nu trebuie să uităm că regiunea era străbătută de marele drum al antichităţii ce făcea legătura între Europa centrală şi gurile Dunării, drum care trecea pe Valea Oituzului, şi că în imediata apropiere se află drumul Siretului, drumuri ce facilitau relaţii complexe cu regiunile din jur.

Trecând peste această perioadă de frământări şi lupte, ajungem la feudalismul dezvoltat, cu formele lui de organizare şi cu o reţea de aşezări bine reprezentată în toate regiunile ţării. Documentele scrise atestă că majoritatea aşezărilor de azi au apărut în această perioadă. Cele mai vechi aşezări sunt în locuri mai ferite, uneori puţin propice vetrelor (satele de pe versanţii abrupţi, satele din bazinele de obârşie a unor pâraie) şi au roit în parte, când condiţiile social – istorice au favorizat acest lucru spre terasele inferioare de pe văi sau spre locuri mai deschise, aflate de-a lungul căilor importante de circulaţie. Multe din aceste sate au dispărut, menţinându-se numai acelea cu o poziţie geografică cât de cât favorabilă şi care în construcţia lor au folosit un material mai rezistent.

În feudalismul dezvoltat aşezările permanente coboară tot mai mult spre locuri mai deschise, cu posibilităţi de schimb şi cu resurse mai variate. Cele din faţa trecătorilor ajung în acest timp înfloritoare. Merită în acest context să amintim Târgu Trotuş, aflat în faţa trecătorii Oituz, aproape de ocnele de sare şi important punct de vamă. Aceasta se găseşte pe o veche axă de legătură dintre Braşov şi Bacău, unde au funcţionat principalele vămi: Breţcu, Târgu Trotuş şi Oituz, cu sucursale şi la Uz şi Comăneşti. Înte cele două oraşe, Braşov şi Bacău, vămile aveau un rol foarte important, controlând şi dirijând în ambele sensuri curenţii de mărfuri. Activităţile economice legate de vamă au impulsionat mult dezvoltarea unor aşezări, printre care şi Târgu Trotuş. Pomenit ca loc de exploatare a sării (Sarniţa), încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, Târgu Trotuş ajunge către mijlocul secolului al XV-lea unul dintre cele mai mari târguri din Moldova, cu importante funcţii urbane printre care şi cea de vamă. Vama de la Târgu Trotuş era sprijinită şi de celelalte aşezări din trecătoatea Oituz, având o influenţă pozitivă asupra satelor din jur, ajungând în cele din urmă oraş de prim rang şi reşedinţă a ţinutului Trotuş. Se pare că această ultimă funcţie, respectiv cea de reşedinţă de ţinut, a impulsionat foarte mult dezvoltarea oraşului. Pierderea funcţiei administrative în secolul al XVII-lea în favoarea oraşului Bacău şi apariţia unui oraş mai viabil din punct de vedere economic în imediata apropiere (Târgu-Ocna) au însemnat lovituri grele pentru oraşul Târgu Trotuş. Rând pe rând, pierzând principalele funţii cu caracter urban, începe să piardă şi o parte din populaţie, care este atrasă tot mai mult de oraşul Târgu-Ocna, în cele din urmă, revenirea în categoria aşezărilor rurale devine inevitabilă. Astfel târgul, care a mijlocit atâtea tranzacţii între Moldova şi Transilvania, care a fost atât de animat de chervanele încărcate cu tot felul de produse meşteşugăreşti ce veneau de la Timişoara, Orăştie, Cisnădie, Sibiu, Braşov, etc, s-au de carele grele ce înaintau din regiunile pericarpatice spre inima ţării, dispare ca oraş.

În perioada feudală, plăieşii şi răzeşii Trotuşului participă activ la toate evenimentele mai importante ale ţării. Zona este presărată cu zeci de monumente istorice care ne vorbesc într-un limbaj unic şi convingător despre viaţa şi lupta moldovenilor de atunci. Merită să prezentăm aici o parte dintre ele, în speranţa că aceste modeste rânduri vor fi o invitaţie, pentru cei dornici de adevăr şi frumos, să vină la faţa locului să le vadă, să se bucure de lumină şi culoare sau să admire vestigiile unui trecut glorios.

stefan-cel-marePrimul popas este cazul să-l facem la Borzeşti. Într-un peisaj mirific, străjuieşte pe un umăr de terasă de pe dreapta Trotuşului, ctitoria voievodală. Construită în anii 1493-1494 de Ştefan cel Mare şi fiul său Alexăndrel, aceasta reprezintă unul dintre cele mai reuşite monumente de artă din acel timp. Stilul este moldovenesc, construcţia remarcându-se printr-o reuşită plastică decorativă a faţadei. Trei brâuri de cărămidă verzi smălţuite încing clădirea de sub nivelul ferestrelor şi până deasupra ocniţelor mari, cuprinzând între ele, ca într-un frumos şi vechi costum moldovenesc, toate celelalte elemente decorative. În interior are două bolţi construite pe sistemul de arce şi pandantive în stil moldovenesc. Ferestrele au împrumutat însă stilul gotic. Celelalte ornamente sunt de o rară sobrietate şi autentică frumuseţe.

Se pare că locul acesta are o semnificaţie istorică mult mai profundă, respectiv la Borzeşti şi-a petrecut copilăria marele voievod. Mlădiţa de domn a cunoscut aici primele bucurii şi dureri, realitatea crudă a invaziilor tătăreşti. Aici a învăţat să mânuiească primele arme şi să iubească fierbinte ţara. Legendara poveste cu stejarul din Borzeşti nu pare a fi o simplă plăsmuire. Trunchiul secular al acestui stejar se află şi azi în altarul bisericii. Probabil locul ales pentru construcţie a fost în legătură cu stejarul din Borseşti, deşi Stefan cel Mare a revenit în aceste locuri şi în perioada domniei sale, iar căpitanii săi au avut aici moşii, în schimbul pazei hotarelor Moldovei din faţa trecătorilor carpatice.

O inscripţie votivă, săpată în zidul de lângă bolta scundă a intrării, ne vorbeşte în cuvinte nemuritoare despre anul fondării acestei ctitorii. În faţă se află un bust al marelui Ştefan, unde vizitatorii îi pot depune flori pentru unul dintre cei mai mari oameni ai acestor locuri.

Din perioada domniei lui Ştefan cel Mare reţinem şi faptul că prin aceste locuri, respectiv prin pasul Oituz, au pătruns armatele regelui Ungariei - Mateiaş Corvinul, care urmărea înlăturarea domnului moldovean de pe tron. Evenimentul are loc în perioada de consolidare a domniei lui Ştefan cel Mare, când duşmanul său de moarte, Petru Aron, se afla sub protecţia regelui Mateiaş Corvinul. În semn de protest faţă de solicitudinea arătată de regele ungur duşmanului său, Ştefan cel Mare atacă cetatea Chiliei (ocupată cu 15 ani în urmă de unguri) , sprijină răscoala din 1467 din Transilvania îndreptată împotriva lui Mateiaş. Ca răspuns la această atitudine şi la stăruinţele lui Petru Aron, Mateiaş Corvinul trece Carpaţii pe la Oituz, distrugând rând pe rând oraşele Târgu Trotuş, Bacău şi Roman. La 15 decembrie 1467 are loc lupta de la Baia, unde Ştefan cel Mare a repurtat una dintre cele mai mari victorii. Mateiaş Corvinul şi resturi din marea sa armată au scăpat doar cu fuga, rămânându-i viaţa numai datorită trădării vornicului Crasneş, care a plătit cu capul neascultarea sa faţă de domnul Moldovei.

Curând după aceasta, în 1469, Ştefan cel Mare reuşeşte să-l prindă pe Petru Aron şi să-l pedepsească pentru crimele sale, scăpând tronul de cel mai mare duşman. Urmează apoi cele câteva decenii de domnie ale marelui voievod, domnie ce reprezintă prin faptele de arme, de cultură materială şi spirituală, una din cele mai însemnate pagini ale epopeii naţionale. Ctitoria din Borzeşti constituie un monument şi un simbol al acestei mari epopei.

Spre sud de Borzeşti, tot pe una din terasele medii de pe dreapta Trotuşului, se află la mai puţin de 10 km Mânăstirea Bogdana. Înălţată în anul 1660 de către logofătul Solomon Bîrlădeanu şi soţia sa Ana, aceasta mai păstrează încă pe catapeteasmă o pictură foarte veche. Sculptura în lemn de trei a fost executată de meşteri locali în 1798 şi este de o valoare artistică deosebită. Asezământul este înconjurat de zid de piatră înalt de 4-5 m. Lângă mânăstire se află o biserică din lemn, valoroasă prin vechimea şi stilul de construcţie, adusă de la fostul schit Buciumi.

Acest valoros asezământ se află într-o regiune pitorească, unde sunt şi alte obiective turistice, fapt ce a determinat apariţia aici a primului sat de vacanţă din judeţul Bacău.

Localitatea Ştefan cel Mare, aflată între Bogdana şi Borzeşti, adăposteşte monumentul eroului Gheorghe Donici, lucrare executată de Pia Slătineanu. Spre nord, la câţiva km, în oraşul Oneşti, se află ctitoria construită în 1843 de către hatmanul Alecu Aslan, renovată în 1940. Catapeteasma, sculptată şi pictată în stil clasic, este de o mare valoare artistică. Pictura acesteia a fost executată de Gh. Tattarescu. Tot în acest oraş se află şi un monument închinat eroilor patriei care au apărat pasurile transcarpatice în războiul din 1916-1919.

Pornind din această zonă, pe Tazlău, pe Caşin, pe monumente istorice şi arhitectonice, toate făcând parte din fondul turistic al acestei regiuni.

Sub rama Munţilor Berzunţi se găsesc aşezămintele de la Buda, Dragomir şi Berzunţi. Ultimul este foarte important, prin ctitoria construită în anii 1556-1562, păstrând o sculptură de lemn de tei foarte veche şi valoroasă şi o pictură interesantă ce datează din 1836. Pe clopotniţă se păstrează elemente decorative din secolul XVII. Acest monument, situat într-un pitoresc peisaj natural, într-o regiune cu interesante tradiţii folclorice, face din satul Berzunţi un obiectiv turistic important.

În continuare, tot pe marginea ecestor munţi, întâlnim biserica din lemn de la Poduri, construită în 1614, iar la cca 10 km spre vest, acolo unde Munţii Goşmanului îşi dau mâna “ cu Munţii Berzunţi, pe cea de la Moineşti, care păstrează o valoroasă sculptură originală ce datează din secolul XVIII.

În regiunile mai joase din Depresiunea Tazlău, vom întâlni de asemenea o serie de biserici vechi, majoritatea din lemn, construite în stil moldovenesc, cum sunt cele din satele: Brătila(1806), Gura Văii (1750), Slobozia (1801), Bereşti-Tazlău(1819), Scorţeni (1799, şi o alta mai nouă, pictată de N. Tonitza), etc.

La acestea se adaugă Casa Rosetti Tescanu din satul Tescani. În această casă, construită în 1898, a locuit un timp George Enescu, marele compozitor, violonist şi dirijor român. Muzician de renume mondial, George Enescu a ridicat, după cum ştim, muzica clasică românească pe cele mai înalte culmi.

Deşi a trăit cea mai mare parte a vieţii sale departe de ţară, el nu s-a îndepărtat niciodată de ea. Ducând cu el un uimitor talent şi o imensă sensibilitate şi căldură umană, a fost cu toată inima şi cu toată fiinţa sa purtătorul de cuvânt al neamului său.

Cele mai valoroase opere ale sale sunt inspirate din viaţa poporului nostru, din muzica populară românească. Începând cu (Poiema română), care prinde imaginile copilăriei sale timpurii şi continuând cu cele două Rapsodii române în re major, cu sonata a III-a pentru vioară şi pian, în caracter popular, cu Suita a III-a pentru orchestră “Săteasca”, cu uvertura de concert în la major opus 32, pe teme cu character popular şi terminând la respectabila vârstă de 60 de ani cu Suita pentru vioară şi pian “ Amintiri din copilărie”, totul este astă românească de cea mai autentică valoare. La Tescani, George Enescu a creat multe din compoziţiile sale şi tot aici a terminat opera “Oedip”. Dacă ultima dorinţă a sa a fost ca după moarte să fie înhumat la Tescani, indicând chiar locul unde să fie depus, înseamnă că acest colţ de ţară a însemnat mult pentru Enescu. Nemuritor prin opera întregii sale vieţi, înobilează acest loc care adăposteşte azi casa de creaţie “George Enescu”.

Pornind din nou din oraşul Oneşti, dar de data aceasta pe Valea Caşinului, ne întâmpină, de-a lungul şoselei sate mari şi bogate, purtătoare ale unei arte decorative în lemn cu totul deosebite, presărate cu monumente istorice importante.

Mânăstirea Caşin cu biserica” Sf. Voievozi “, ctitorie a domnitorului Gh. Ştefan, este unul dintre acestea. Datând din 1655, iar zidurile din jur din 1820-1830, înălţate de Isaia Ţărigrădeanu, monumental impresionează prin complexitatea sa, deşi zidurile şi chiliile din jur sunt în mare parte distruse chiar şi biserica a avut de suferit, nu numai datorită vicisitudinilor din primul război mondial, ci şi din cauza nepriceperii unor oameni. Azi monumental este în cea mai mare parte recuperate şi redă, prin elementele sale de construcţie şi decoraţie, caracteristicile artei moldoveneşti din secolul al XVII-lea.

Tot pe Valea Caşinului atât la Caşin cât şi la Mânăstirea Caşin, întâlnim monumente închinate eroilor căzuţi pentru patrie din timpul primului război mondial.

La Oituz evocator este monumentul eroilor din 1916-1919, realizat de sculptorul Ionescu Varo. Spre vest, în localitatea Poiana Sărată, un monument asemănător de vorbeşte despre acelaşi tulburător eveniment.

Pe Valea Slănicului, la poalele Dealului Coşna, care marchează deasemenea locul unei mari bătălii din timpul primului război mondial, se află monumentul eroilor cavalerişti.

Pe Valea Trotuşului în aval de Oneşti, merită amintit podul de piatră de la Negoieşti-Gârbovana, construcţie atribuită tot lui Ştefan cel Mare. Deasemenea, Casa Rosetti de la Căiuţi, construită în 1840, în care au avut loc multe dintre întrunirile partidei unioniste. Se pare că un timp aceasta la adăpostit şi pe marele bard Vasile Alecsandri, deoarece multe dintre creaţiile acestuia s-au născut în această casă.

Târgu-Ocna, asezare atestată documentar încă din secolele XV-XVI, cuprinde un număr mare de monumente. Între acestea, cea mai mare valoare turistică o are Mânăstirea Răducanu.

Aşezată pe terasa în rocă de pe malul stang al Trotuşului, mânăstirea este un locaş de cult fortificat, specific secolului al XVII-lea, cu funcţie de refugiu în cazul unor vicisitudini istorice. A fost înălţată în 1664 de către vel logofăt Nicolae Buhuşi şi este înconjurată de un zid înalt de piatră care prezintă pe latura estică a mânăstirii interesantul turn “Precista”, iar lângă Trotuş pivniţele chiliilor de altă dată. Construcţia este dotată cu un naos pe arce piezişe în stil moldovenesc, iar pictura şi sculptura sunt de mare valoare artistică.

În incinta Mânăstirii Răducanu, lângă peretele de sud al bisericii, foarte aproape de pridvor, se află mormântul marelui om politic moldovean care a luptat pentru unirea Moldovei cu Ţara Românească, Costache Negri (1812-1876). Acesta a trăit mult timp în oraşul Târgu-Ocna şi a făcut parte dintre cărturarii cu orientare liberal-democratică. A dus o activitate politică şi culturală prestigioasă şi a fost prieten “de inimă” cu Alexandru I. Cuza, M. Kogălniceanu, V. Alexandri şi alţi făuritori ai unirii principatelor. Pe crucea mormântului său, în semn de preţuire, este pusă o inscripţie de însăşi Elena Doamna, soţia lui Alexandru I. Cuza.

În casa marelui patriot roman (la Tiseşti) se află azi un azil pentru bătrâni cu deficienţe.În semn de omagiu pentru întreaga sa activitate, edilii oraşului Târgu-Ocna i-au înălţat lui Costache Negri un modest dar frumos monument aflat acum în faţa primăriei.

Un alt fiu al acestui oraş este şi temerarul explorator al Africii de sud-est, Ion L. Catina (1870-1940). Spirit revoluţionar, prozator şi publicist, prezent la sfârşitul secolului al XIX-lea în coloanele publicaţiilor (“Munca”, “Contemporanul”, “Generaţia nouă), a întreprins câteva călătorii importante pentru cunoaşterea Africii de sud-est, simultan cu un alt român, Sever Pleniceanu, care în aceeaşi perioadă explora Africa centrală.

La 25 ianuarie 1900, din portul Constanţa, Ion L. Catina pleacă cu destinaţia Africa, străbătând Marea Neagră, Marea Marmara, Marea Egee, Marea Mediterană, Canalul Suez Marea Roşie şi vestul Oceanului Indian, debarcând după două escale la Aden, pe ţărmul Arabiei, şi Djibuti, pe litoralul Africii, în portul Diego-Suarez din nordul Madagascarului. De aici, cu un alt vas, trece prin Strâmtoarea Mozambic, oprindu-se în portul Beira, urmând apoi să cutreiere o serie de ţinuturi ce-l interesau în mod cu totul deosebit. Scopul iniţial al călătoriei a fost comercial, dar până la urmă s-a dovedit a fi o călătorie mai mult de exploatare a unor regiuni necunoscute europenilor, călătorul român dând dovada unui înalt umanism, tratând cu solicitudine pe băştinaşii şi demascând politica colonialistă de jaf şi exploatare cumplită care apăsa tot mai greu pe umerii populaţiei africane.

Timp de 6 ani Ioan L. Catina cutreieră Mozambicul, Natalul, Rhodesia, Transvaalul, Colonia Capului, Egiptul, participă la diverse activităţi economice alături de indigeni, încearcă chiar să degajeze anumite suprafeţe împădurite şi să amenajeze plantaţii, sprijină lupta burilor în războiul anglo-bur şi rezistenţa cafrilor împotriva colonialiştilor. Notele sale de călătorie, intitulate Şase ani în Africa, publicate doar fragmentar în ziarele anilor 1907-1908, ca şi lucrarea documentară, publicată sub titlul De pe alt tărâm, sunt de o importanţă deosebită pentru ştiinţele geografice, dar mai ales pentru cunoaşterea sub diverse aspecte a ţinuturilor pe care le-a străbătut. Privind cu ochii cărturarului umanist, Ion L. Catina face interesante descrieri despre oamenii şi locurile pe care le întâlneşte, zguduitoare prin realismul lor, condamnând şi demascând ororile colonialismului. Cu multă amărăciune arată în notele sale că “acolo unde pun englezii piciorul, viaţa devine sărăcăcioasă”. Şi mai departe , descriind mizeria şi starea socială de sclavie în care sunt aduse unele colonii, menţionează : “ Niciodată, nicăieri nu am văzut aşa hal de viaţă. Dacă pe nişte bucăţi de lemn cioplite în formă de oase omeneşti înşirate cu sfoară sau cu sârmă ai lipi nişte ţiplă, îi reprezintă pe flămânzii din frumosul Quelimane”.

Foarte interesante sunt şi observaţiile şi descrierile referitoare la natura Africii australe, populaţiile acesteia, etnografia şi limbile vorbite. De la Catina ne-a rămas şi un dicţionar cafro-român, cu aproximativ 1000 cuvinte şi expresii, singura lucrare de acest gen care s-a elaborat până acum.

Păcat că multe din însemnările şi observaţiile acestui mare călător român au rămas încă nepublicate. Probabil în casa modestă de pe lângă gara Salina unde a locuit Ion L. Catina se mai găsesc unele documente demne de luat în seamă, după cum nu este exclus ca o parte din manuscrisele călătorului să fie strânse în vreun depozit documentar şi pe parcurs să vadă lumina tiparului, bineînţeles dacă vreun cercetător inimos va dori să se îngrijească de aceasta. Ţinem să menţionăm că Ion L. Catina n-a fost singurul român pe care l-a preocupat explorarea Africii. La numai 17 km în amonte de localitatea Comăneşti, alţi doi exploratori pasionaţi de a cunoaşte, au făcut studii şi ridicări topografice în Somalia. Este vorba de Dimitrie şi Nicolae Ghika-Comăneşti, care, dispunând de o bază materială serioasă, realizează una dintre cele mai mari expediţii în Africa. După ce străbat Marea Neagră, Marea Mediterană, Marea Roşie, traversează Golful Aden şi debarcă la Berbera, unde-şi organizează expediţia, formată din 60 de oameni, 72 cămile, 4 cai, 2 catâri abisinieni. Expediţia începe la 22 octombrie 1895 şi se încheie la 22 februarie 1896, cu rezultate dintre cele mai bune. Dotată cu mijloace materiale şi cu aparatura necesară, expediţia urmăreşte un număr impresionant de probleme legate de relief, climă, hidrografice, resusre naturale, populaţie, etnografie, etc., dar mai ales de vegetaţie şi faună, cei doi exploratori fiind şi vânători vestiţi. De la bun început, D. Ghika, care era bun prieten cu Grigore Antipa, îşi propusese să aducă o serie de trofee cinegetice pe care să le ofere Muzeului de istorie naturală dun Bucureşti.

Rezultatele expediţiei au fost dintre cele mai bune: s-au făcut observaţii, măsurători şi studii de mare precizie, apreciate mult de cercurile geografice internaţionale ale timpului. Ele au fost publicate imediat în Petermans geographische Mitteilungen (1896-1897 ), expediţia contribuind la cunoaşterea amănunţită a regiunii străbătute. Printre acestea de o deosebită importanţă sunt studiile geologice şi ale reliefului, cu ridicări cartografice care au fixat pe hărţi pentru prima dată un şir întreg de munţi cu înălţimile lor. S-a descoperit culmea Lahovary şi o serie de văi, sau făcut observaţii meteorologice şi măsurători riguroase de presiune, temperatură, precipitaţii, observaţii hidrologice, floristice şi faunistice, observaţii asupra populaţiei şi dinamicii acestora, observaţii de etnografie.

Continuându-ne călătoria pe Trotuş, vom întâlni o serie de mânăstiri şi sihăstrii, printre care cea de la Plaiul Mânăstirii (în depresiunea Dărmăneşti) şi cele de la Măgura, Cotumba şi Schitul Sava, situate pe rama muntoasă a depresiunii şi în bazinul superior al Trotuşului. Acestea au avut un rol deosebit în fixarea unor români ardeleni care au trecut în timpul dominaţiei austro-ungare în Moldova, şi care la rândul lor au contribuit la formarea sau dezvoltarea (Lapoş, Gura Ciobănuş, Poiana Roşca, Cotumba, etc.) .

Alte monumente care merită să fie vizitate sunt castelele de la Dărmăneşti, Comăneşti şi Dofteana, toate datând din secolul al XIX-lea şi având o valoare arhitectonică deosebită.

Monumentele istorice, foarte numeroase în această regiune, înscriu succesiunea unor evenimente sau fixează momente de cultură românească, la loc de mare cinste stând monumentele închinate eroilor care au căzut pe câmpul de luptă pentru apărarea patriei în primul război mondial. Ele sunt prezente pe văi, pe dealuri şi aproape în toate centrele comunale, înscriind pe lespezi liste nesfârşite ale numelor eroilor din partea locului sau străjuind cimitire, acolo unde organizarea lor a mai fost posibilă. Şirul acestora începe cu marile necropole din bazinul Putnei şi se încheie pe Valea Trotuşului cu mormântul eroului Emil Rebreanu de la Ghimeş.

Faptele de vitejie din primul război mondial, prin numărul şi amploarea lor, au atins o adevărată culme în zona bazinului Trotuş. Munţii şi trecătorile de aici au fost martorii celor mai crâncene lupte pentru apărarea pământului patriei, pentru unitate naţională. După cum se ştie, în toamna anului 1916 trupele germane, favorizate şi de situaţia precară a frontului român din sud, reuşesc să ocupe capitala şi, până la sfârşitul aceluiaş an, aproape 2/3 din teritoriul ţării. Armata română se retrage în Moldova pentru refacerea potenţialului de luptă, în vreme ce zonele aflate sub ocupaţie erau jefuite şi distruse continuu. Inamicul era puternic şi se pregătea intens să cucerească întreaga ţară, scoţând astfel România din război.

Dar lucrurile nu s-au petrecut aşa cum ar fi dorit căpeteniile germane. Marea bătălie ce a urmat pe frontal din Moldova, supranumită şi “ Bătălia Trecătorilor”, a însemnat nu numai o strălucită victorie românească pentru libertate şi independenţă naţională, ci şi o contribuţie de seamă a poporului nostru la înfrângerea Puterilor Centrale în primul război mondial .

Sute de mii de oameni, animaţi de un înalt patriotism, de fierbinte iubire pentru glia strămăşească au luptat pe viaţă şi pe moarte pentru acelaşi sfânt şi drept ideal. Fiecare trecătoare a fost un camp cumplit de luptă, unde duşmanul, perfidy şi puternic, se retrăgea ca o hidră pentru a reveni în altă parte, obligând pe atâţia patrioţi români să vindece, cu sângele lor tânăr, trupul rănit al ţării.

Luptele au fost nemaipomenit de grele şi au ocupat o mare parte din bazinul Trotuş, începând de la Putna şi până în bazinul superior al râului, pe un spaţiu imens ce cuprindea partea din Valea Putnei, Valea Suşiţei, Valea Caşinului, Valea Oituzului, Valea Slănicului, Valea Trotuşului mijlociu, Valea Uzului, delimitate de dealurile şi munţii din jurul acestora. Voinţa de luptă şi unitatea poporului s-au concretizat aici prin acte de vitejie care au intrat în legendă. Deviza “ Pe aici nu se trece” adresată invadatorilor, rămâne înscrisă cu slove de aur în istoria neamului. La Tişiţa, Mărăşeşti, Mărăşti, Poiana Sărată, Oituz, Grozeşti, Coşna, Măgura, Cireşoaia, Poieni sute de mii de români au luptat vitejeşte, nimicind un duşman foarte puternic şi periculos, obţinând în cele din urmă marea victorie, râvnită de veacuri, victorie care a permis la 1 decembrie 1918 desăvârşirea unităţii statului naţional român. În iureşul acestor lupte au căzut la datorie peste 50.000 de eroi. O parte dintre osemintele lor sunt depuse în monsoleele de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Soveja, alături de ale marilor generali care i-au condus; o altă parte, în cimitirele aflate pe fostele câmpuri de luptă şi, în sfârşit, altele care nu au mai fost găsite s-au contopit cu pământul drag al ţării pentru care eroii s-au jertfit.

Regiunea adăposteşte un număr impresionant de monumente închinate celor căzuţi în timpul primului război mondial. Menţionăm ca fiind mai importante pe cele de la Mânăstirea Caşin, Oituz, Dealul Coşna lângă valea Slănicului, Dealul Măgura, Poieni Ghimeş.

Monumentul de la Oituz a fost realizat de sculptorul Ionescu varo. Defileul Trotuşului de la Cireşoaia concentrează, pe un areal mic, multe şi importante monumente, printre care cimitirul eroilor de la Poieni şi monumentul-muzeu de la Dealul Măgura ce impresionează cel mai mult. Acesta din urmă a fost ridicat de vânătorii de munte de la Braşov în anul 1928. Pe poteca ce şerpuieşte din vale spre vârful muntelui şi care a fost martora luptelor crâncene de aici, vânătorii de munte braşoveni au plantat bănci de piatră, pe spătarul cărora stă cioplit cu slove nemuritoare numele unităţilor militare care au luptat pe aceste locuri şi au repurtat victorii deosebite.

Cale de o oră pe această potecă, umbrită azi de mesteceni şi fagi, ajungem sus la monumentul-muzeu, fixat pe stânca dură a Dealului Măgura, la cota 678 m.

Monumentul se prezintă în formă de turn, construit din piatră cioplită, cu scară interioară în spirală ce urcă pe toată înălţimea sa, continuând parcă poteca eroilor amintită anterior. La parter şi primul etaj acesta adăposteşte un muzeu, în vitrinele căruia se pot vedea documente, hărţi, fotografii, decoraţiuni, arme, etc., toate ilustrând fidel evenimentele ce-au avut loc aici. La ultimul etaj, un balcon exterior oferă posibilitatea contemplării unor peisaje pitoreşti, turnul fiinf cel mai interesant punct de belvedere din zonă.

Monumentul de la Ghimeş relevă drama naţională prin care treceau românii ardeleni în anii primului război mondial. Eroul Emil Rebreanu, victimă a acestei drame, a fost spânzurat aici de austro-ungari pentru că n-a putut concepe lupta impusă între fraţii aceleiaşi naţiuni. Evenimentul marchează un timp de grea restrişte, când trupul ţării noastre era sfârtecat de război, o mare parte fiind sub stăpânirea armatelor germane şi austro-ungare. Mormântul său se află pe stânga Trotuşului, la Ghimeş, acolo unde şi astăzi se mai păstrează resturi de zid din lugubra fortificaţie Rakoczy, care marca pe atunci graniţa artificială ce se afla între Moldova şi Transilvania.

Pe acest mormânt, care relevă soarta atâtor confraţi, şi care l-a inspirat pe scriitorul Liviu Rebreanu, fratele eroului, în elaborarea romanului Pădurea spânzuraţilor, se înalţă azi un frumos obelisc, simbol al românului eliberat şi totodată un omagiu adus celui ce nu şi-a trădat patria.

Cu anul 1918 începe o nouă etapă în istoria ţării, etapă de dezvoltare social-economică, etapă care în cadrul statului naţional unitar a permis afirmarea tot mai viguroasă a forţelor revoluţionare.

În contextul economiei naţionale, industria judeţului Bacău se dezvoltă simţitor şi odată cu ea un puternic detaşament, detaşament ce a participat direct la lupta revoluţionară a ţării noatre, pe toate planurile. Din acest detaşament, care în preajma celui de-al II-lea război mondial număra aproximativ 25.000 de oameni, peste jumătate erau lucrători în industrii din bazinul Trotuş. Ei vor continua lupta de veacuri a înaintaşilor lor pentru libertate şi dreptate socială, consemnată în documentele scrise ale timpului, printre care demne de menţionat sunt: frământările tăietorilor de sare de la Târgu-Ocna din anii 1825, 1828, 1835, 1838 şi care au culminat cu răscoala acestora din 24 iunie 1843: luptele ţăranilor împotriva moşierului Dumitrache Ghica, care a pus mâna forţat pe pământurile lor, lupte ce ating apogeul în răscoala din 1833; răscoala ţăranilor dintr-un număr mare de sate de pe Valea Trotuşului şi Valea Tazlăului din 1907; mişcările greviste ale minerilor, petroliştilor şi forestierilor din perioada 1918-1920, mişcări ce au avut o mare amploare în timpul grevei generale din 1920; greva minerilor din Comăneşti, din ianuarie 1934; răscoala ţăranilor de la Ghimeş din octombrie 1934; lupta antifascistă a muncitorilor de pe Valea Trotuşului pentru sabotarea producţiei de zăzboi, luptă ce se soldează cu scăderea generală a producţiei cu peste 20 % şi cu folosirea doar parţială a capacităţii de producţie într-o serie de întreprinderi, deşi mobilizau o mare cantitate de forţă de muncă. Sabotajele de acest fel ating cele mai mari valori în anii 1941 şi 1942.

 

 

mod_vvisit_countermod_vvisit_countermod_vvisit_countermod_vvisit_countermod_vvisit_countermod_vvisit_counter
mod_vvisit_counterAzi29
mod_vvisit_counterIeri0
mod_vvisit_counterSăptămâna asta29
mod_vvisit_counterSăptămâna trecută0
mod_vvisit_counterLuna asta29
mod_vvisit_counterLuna trecută0
mod_vvisit_counterTotal297233